Olga se întoarce în casa străbunicilor, unde şi-a petrecut copilăria. Mult-aşteptata reuniune de familie este umbrită de încercările ei de a-şi confrunta unchiul, care şi-a ascuns cu grijă personalitatea dublă. „Am decis să fac un film despre cea mai mare durere a mea - amintiri din copilărie pe care le-am ascuns zeci de ani. În filmul meu încerc să spun că nu străinii, aşa cum se crede, ci persoanele apropiate sunt mai susceptibile să traumatizeze copiii. Aceste persoane - rude, prieteni de familie, învăţători – beneficiază deja de încrederea părinţilor, care îşi învaţă copiii să aibă încredere în ele şi să le asculte, fără să ştie că poate ascund ceva.” (Olga Lucovnicova)