Ernesto, un bărbat care a cunoscut violența domestică atât din rolul de martor cât și din cel de abuzator, o contactează pe regizoarea Efthymia Zymvragaki pentru a-l ajuta să dea o formă cinematografică experiențelor sale traumatice. Deopotrivă portret cât și jurnal, filmul tratează problematica violenței domestice și a sănătății psihice, alternând firul narativ al lui Ernesto cu cel al autobiografiei regizoarei. În întretăierea celor două istorii, indisponibilitatea emoțională a taților, violența și inadecvarea acestora sunt contracarate de evadarea din prizonieratul memoriei prin mijloace performative, confesive și poetice.