Regizoarea Helin Çelik privește cu atenție gesturile şi expresiile faciale celor trei protagoniste surprinse în interioarele claustrante în care acestea s-au refugiat, prin tușe impresioniste și cadre lungi. Evenimentele traumatice sunt evocate nu atât ca fapte propriu-zise, cât ca sedimentări afective, iar gândurile cele mai negre, adesea contradictorii, sunt destigmatizate. Prin transpunerea audiovizuală a experiențelor de suferință și angoasă, Çelik propune un spațiu confesional empatic și eliberator drept contramăsură la inscripționarea subconștientă a traumei.