În aproape toate lungmetrajele din competiţia Voci emergente ale filmului documentar vedem la lucru o varietate de practici și formate documentare participative, cineaștii plasându-se, astfel, activ în interiorul lumii pe care o reprezintă. 

La nivel tematic, Acea mamă, Chemarea munţilor și Sacru şi profan în bucătărie tatonează complexitățile dinamicilor disfuncționale de familie, axându-se fie pe influența acestora asupra construcției identitare, fie pe folosirea cinema-ului ca instrument de recuperare a relațiilor pierdute. Identitatea este văzută și în relație cu violența și abuzul, o problematică tratată cu empatie în Lumina cade vertical și Supravieţuitoarele, două filme în care confesiunea devine o contramăsură la permanentizarea traumei. 

Documentarul transpare de asemenea ca o platformă de schimbare socială. De pildă, Între revoluţii și La început a fost minciuna schițează ingenios legături între istorii individuale, colective și reprezentarea trecutului. Locul unde nimeni nu zice "te iubesc" scoate cu sensibilitate la iveală rănile invizibile ale colonialismului într-un registru de modernism umanist, în vreme ce eseul camp docu-ficțional Orlando, biografia mea politică propune o rescriere polifonică postmodernistă a experienței transsexualității și a non-binarității. 

Toate aceste filme operează cu tropi și tehnici diverse (interviuri, arhive, diorame, corespondență, psihodramă), însă rămân într-o paradigmă reprezentațională. Insula lui Knit, pe de altă parte, ne propune să reflectăm asupra posibilităților documentarului într-un univers simulat și asupra graniţei surprinzător de neclare dintre real și virtual.